Cum am jucat intr-o…carte

Pentru 2019, Anul Cărții, trebuia să pregătesc ceva pe măsura acestui eveniment unic, până acum, în viață noastră. Un an al cărții , declarat ca atare de către Guvern și președinție, trebuia sărbătorit cum se cuvine.

Am organizat o serie de conferințe în Țară și în cadrul comunităților de români din diapsora cu titlul Destinul unei cărți. Disecam împreună cu auditoriul drumul fantastic, frumos și aproape imposibil al unei idei apărute șoptit în mintea unui scriitor, de la prima literă așternută pe foaie până la reacția editorilor, a librăriilor și mai ales, a cititorilor.

Dar după o astfel de conferință, a mai apărut o idee. Iar primul instinct a fost să o resping. Îmi propunea doamna profesoară Rosana Căpraru, din Lugoj, să scriu o carte în care eroul principal să împrumute nu doar chipul meu, dar și hainele, și armele purtate de mine în filme.

Argumentul era unul foarte solid. Copiii se vor putea întâlni astfel exact cu eroul cărții, vor putea afla direct de la el cum au fost acele timpuri, pentru ce s-au războit strămoșii noștri, ce-i mâna pe ei în luptă. O astfel de experiență are întotdeauna un impact foarte puternic asupra micilor iubitori de istorie.

Așa se face că am ajuns să joc, nu într-un film, ci într-o carte.

Personajul meu nu este Decebal, nici măcar un nobil dac, ci un simplu soldat de rând, prin ochii căruia descoperim epoca, cultura și războaiele dacilor.

Înainte de a începe scrisul la povestea războinicului lui Kaigiza, am mers la Sarmisegetuza să ascult încă o dată poveștile rămase în aerul străveziu al cetății, am petrecut o noapte în liniștea plină de ecouri de lângă Colosseum, am cutreierat galeriile Vaticanului si am petrecut cateva ceasuri langa Columna lui Traian.

Ce a ieșit, se pare că v-a plăcut. Și mulțumesc din inimă tuturor celor care au făcut ca În Slujba lui Decebal să fie titlul a cărui primă ediție s-a epuizat cel mai repede din toate câte am scris până acum!