Expoziție grafică Vlad Țepes Drăculea

Vlad și fratele său mai mic, Radu, au crescut o vreme împreună la Târgoviște, ca prinți ai Țării Românești. Apoi au devenit ostatici la Poartă. Acolo destinele lor s-au îndepărtat. Spre deosebire de Vlad, Radu devine un apropiat al turcilor și, în 1462, chiar vine alături de Sultan în campania de invadare a Țării Românești.

Încă de mic, Vlad a arătat un caracter deosebit de puternic și un talent uimitor în mânuirea armelor. A avut parte de o educație aleasă, potrivită unui fiu de domn, și de cea mai bună instrucție militară.

În anii captivității în Imperiul Otoman, Vlad a suportat toate torturile străjerilor săi, fără a renunța la credința creștină și la mândria de a fi fiu de Domn al Țării Românești. În acei ani, puterea fantastică și tăria de caracter ieșite din comun ale voievodului au devenit limpezi chiar și pentru oamenii sultanului.

Praful începuse a se limpezi, desenând în aerul din jur silueta lui Vlad, puternică și amenințătoare, cum turcii nu-l cunoscuseră până atunci. Printul valah își întărise trupul cu exerciții grele în temnița lui și în ceasurile când avea voie să se plimbe prin pădurile din jur. O făcuse pe ascuns, iar acum furia îi înzecise puterile și răsturnase armăsarul care ar fi trebuit să-l târască pe român.

Vlad își roti privirea vulturească peste păgânimea amuțită și le strigă cu glas mare, de om în putere:

– Luați seama, spurcaților! Vremea mea va să vie!

Sub zidurile puternice ale Hunedoarei, prinții Moldovei și Tării Românești au gasit adapost dupa lunii grele in care au pribegit impreuna, mereu cu ucigașii pe urmele lor. A vazut bine din primele zile, marele Corvin – spaima semilunii, că cei doi prinți aveau să devină voievozi pe care creștinătatea intreagă avea să se sprijine! Aprigul Drăculea nu pierdea niciun prilej să se izbească in lupte cavalerești sau cu nesăbuiții prizonieri turci care aveau curaj să-l înfrunte. Incă de atunci a inceput a se duce vestea despre prințul cu trup puternic ca al balaurilor și cu minte de om bătrân, chibzuit, trecut prin multe.

Negustorii sași din Brașov se deprinseseră să poruncească asupra negustorilor valahi, chiar și în Țara Românească. Asemenea ocara Vlad Vodă nu putea îngădui a fi adusă poporului său. Și mai pricepuse Drăculea prea bine ca negoțul poate aduce țării bani pentru bunăstarea oamenilor săi și aur pentru înzestrarea armatei.  Așa se face că sașii care i-au nesocotit poruncile și care l-au crezut slab au plătit prețul cel mai mare pentru îndrăzneala lor. Unii s-au legănat la Târgoviște în țepele lui Vodă, alții au căzut chiar la ei în Brașov, săgetați de oștenii valahi care năvăliseră peste brașoveni pentru a-i pedepsi și a le spune de aproape ca Valahia are străjeri!

Ștefan Mușat, căruia norodul i-au spus mai apoi Cel mare și cel Sfânt, a plecat spre tronul Sucevei din Cetatea Târgoviștei, pe când aceasta era a lui Drăculea. Stătuse acolo pribeag mai bine de un an. Își juraseră cei doi prinți, încă din anii prunciei, că acel care va urca primul pe tronul tatălui său va ajuta cu oaste și pe celălalt să-și capete schiptrul de domnie. Oastea lui Drăculea a primit-o Ștefan, dar în poarta mare a Târgoviștei l-a oprit pe voievodul valah și i-a glăsuit:

– Mi-ai fost ca un frate bun și acum ești gata să vii să-ți verși sângele pentru mine și pentru Moldova mea. Nu, Vlade, Moldova trebuie să mi-o cuceresc singur! Să nu cuvinte mai târziu hrisoavele și gurile rele că Drăculea mi-a făcut pomană și eu, ca un molâu, am primit!

Din nou, solii turcii fură descumpăniţi. Pentru o clipă, Drăculea păruse a se răzvrăti. Acum vorbea frumos şi atent să nu-l supere pe Sultan. De bună seamă că se va umili şi el ca toţi ceilalţi, temător în faţa puterii incredibile a imperiului! Mai devreme fusese doar o izbucnire de orgoliu necontrolată.
− V-aş întreba, domnilor, continuă Vlad pe un ton prietenos, ce se întâmplă dacă un vânt puternic vă aruncă turbanele din cap. Nu va fi oare aceasta împotriva obiceiurilor voastre pe care atât le preţuiţi? Şi aveţi grijă, pe la noi, prin Valahia, mai ales la vreme de toamnă, se stârnesc vânturi aprige. Uneori furtuni, care doboară omul din picioare… Nu putem lăsa aşa obicei de seamă în voia întâmplării!
− Atunci va fi fără vrerea noastră, deci nu va fi păcat! se grăbi să răspundă Sezai, temându-se ca nu cumva necumpătatul Hakan să nu dea vreun răspuns care să-l facă iar pe Valah să fiarbă şi să se gândească la nesupunere. Era mai bine să obţină tot ce şi-au propus de la această solie şi apoi să confirme Sultanului că Drăculea trebuie eliminat.
− Aş vrea ca domniile voastre să spuneţi Sultanului că noi ne-am străduit să vă păstrăm în cinste obiceiurile şi chiar să le întărim. De bună seamă că vom ajuta în acelaşi fel pe toţi turcii care vor binevoi a ne călca hotarul. Şi noi avem obiceiuri… Unul din cele mai de seamă spune că trebuie să cinstim pe oaspetele nostru şi, mai presus de orice, să ne apărăm pământul şi neamul. Spune-mi, te rog, preaînvăţatule Sezai, pentru ce am trimis pe cavalerul Stroe să aducă ciocanul şi cuiele acestea?
Întors în sala tronului, Stroe zâmbea larg, ţinând pe o pernă de mătase un ciocan şi 20 de cuie mari, alături de care erau frumos rânduite alte patru mai mici.
Nemulţumit de ifosele Voievodului Valah, Hakan interveni din nou aspru:
− Nu am venit aici pentru ghicitori sau pentru a vorbi despre turbanele noastre, pe care nicicând nu le vom scoate în faţa unui principe creştin!
− Întocmai! râse Vlad. M-am gândit că e mai bine să vă ajut a le ţine pe capetele voastre luminate. Dacă vântul sau mai ştiu eu ce întâmplare nefericită vi le aruncă de pe cap tocmai la Curtea mea? Nu voi a stârni mânia Sultanului! Boierii, obişnuiţi de acum cu felul sarcastic şi întortocheat al lui Vlad de a judeca pe solii sosiţi la Curtea sa, izbucniră în râs. Pentru ei era limpede ce avea să urmeze.
− Stroe! Ajută-i pe preacinstiţii soli!
Pentru trimişii lui Mahomed urmă apoi una dintre acele scene crude şi drepte desprinse din coşmaruri, care nu ar trebui trăite aievea. Stroe şi Ler îl doborâră la pământ pe Sezai, în timp ce soldaţii din garda lui Vodă făcură acelaşi lucru cu ceilalţi soli. Piroanele fură batute cu ciocanul prin turbane, în craniile turcilor. Sezai nici măcar nu se mai zbătu. Simţi cum viaţa i se scurge din trup înainte ca primul cui să i se înfigă în cap. Vedea şi auzea, dar toate se contopeau cumva departe de el, într-o lume din care voia sa dispară cât mai repede.
Sunetul de os spart se împletea nefiresc cu cel al urletelor de durere şi cu râsul boierilor, venit parcă direct din iad.
Aplecat asupra lui, Ler îi spuse cu o voce rece, fără ură şi fără milă:
− Noi nu ne dăm copiii şi nici Ţara! Tu ai să trăieşti şi ai să spui povestea asta Sultanului. Doar tu ai să trăieşti!

Pe Alexandra, surioara lui, Vlad Vodă a înzestrat-o cu pământuri bune lângă Târgoviște și a ținut-o mereu sub ocrotirea lui. A avut grijă ca frumoasa valahă să fie ferită de războaiele cele mari care au pârjolit țara. Dar a rămas vorbă din bătrâni că, la fiecare luptă, Vlad se trezea cu apriga lui sora lângă el. Vezi bine că și ea se căznea în acele vremuri atât de crude să-și apere fratele. Iar când Vodă o alunga mereu de la fața războaielor, viteaza Alexandra se grijea să adune cai din cei buni pentru oștire, să oblojească răniții și să se roage ca fratele ei să se întoarcă viu și întreg la Târgoviște.

Vlad Vodă nu era omul care să privească cuminte cum sultanul se pregătește să-i cotropească țara, așa cum făcuse cu toate țarile din josul Dunării. Nu, voievodul Țării Românești a trecut cu oaște mare hotarul de apă al Valahiei și a stârpit orice suflet păgânesc ce i-a ieșit înainte și a pustiit toate cetățile din josul Dunării.

Târgoviște.

Noaptea de 16 spre 17 iunie, 1462

În crucea acelei nopți fierbinți din leatul Domnului una mie patru sute șaizeci și doi, Vlad Voievod Drăculea și-a lepădat veșmintele de principe creștin, a îmbrăcat straie de oștean turc și a pornit singur spre uriașa tabără otomană. Îl așteptau acolo, ca în fiecare noapte de când năpădiseră în Valahia, războinicii sultanului. Erau mulți, tare mulți păgânii și tare pricepuți la războaie și blestemații. Dar Vlad nu învățase încă ce este frica. Și nici nu avea să învețe vreodată! Singur a intrat peste turci Vodă, căci, întrebă el spre îmbărbătarea oștirii valahe, ”De câți lupi e nevoie să spăimânți o turmă de oi?”
Așa se știa Voda, lup la el acasă, singur stăpân peste Țara lui și, întocmai ca lupii, a dat iama până în cortul sultanului.
Pentru o vreme Vlad s-a luptat singur cu mulțimea nesfârșită de achingii, ieniceri și spahii. Apoi au năvălit peste turci încă șapte mii de osteni ai Țării Românești, la fel de turbați, la fel de oțeliți ca voievodul lor.
Sultanul Mahomed, spaima Europei, abia a scăpat cu sufletul în oase. ”Cuceritorul” a fugit înfricoșat să-și scape viața, fără turban, fără cal. Pentru prima oara in viața sa a răcnit de spaimă și a tremurat ca un muritor de rând, caci, în Țara Românească, lângă Târgoviște putea exista un singur stăpân și un singur lup!

Când a ajuns în fața cetății Târgoviștei, cu oastea înjumătățită și speriată, Sultanul a dat ordin de oprire. Mahomed – Cuceritorul Bizanțului – simți cum viața se scurge din el și orice dorință de a lupta îl părăsește. Cale de sute de pași, între ei și cetate, se ridicase o pădure de țepe în care atârnau sute și mii de osteni ai semilunii.

Vlad, şeytan-ul de la Târgoviște, nu putea fi învins la el acasă. Întreaga ordie păgânească îngenunchease și se ruga în tăcere pentru sufletele celor ce căzuseră în ghearele valahului, dar și pentru scăparea sufletelor lor.

Nu pot lua țara unui războinic atât de iscusit! rosti înfrânt Mahomed.

După 12 ani lungi petrecuți în temnițele de la Vișegrad și de la Buda, Vlad s-a întors pe tronul de la Târgoviște. Ca atunci, demult, cei doi voievozi, Vlad Țepeș Drăculea și Ștefan cel Mare, au pregătit războiul și, de astă dată, au luptat împreună. Ștefan cel Sfânt al Moldovei își plătea astfel o datorie intru folosul sufletului său, al Țărilor Române și al creștinătății.