Nicolae

“O naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi.” Nicolae Bălcescu

Pe străzile însorite ale orașului Palermo, oamenii se obișnuiseră să vadă trecând în fiecare dimineață un tânăr, înalt, frumos la trup și la chip, dar neguros, apăsat de gânduri ce se arătau a nu fi dintre cele mai liniştite.

Ca de fiecare dată, şi în acea dimineaţă a lui mai 1852, tânărul porni în susul străzii, trecu de Mănăstirea Franciscanilor, după ce coti în dreptul vilei contelui Fabrizio Angilleri, zâmbi la vederea turlelor roșii ale bisericii San Giovanni degli Eremiti. Îi plăcea biserica aceea. Zidurile ei construite de vechii cruciaţi, apoi înălțate și mai mult de meșteri mauri, îi șopteau povești despre o lume în care creștinii puteau trăi alături, în pace, cu musulmanii, evreii și mai știu eu ce altă seminție. Pentru ce atâtea lupte și patimi?

Intră pe poarta mare de fier înflorit, a Curții Bisericii și se așeză pe o băncuță de lemn frumos meșterită. Închise ochii și lăsă căldura soarelui italian să îl mângâie pe față și pe piept. În acele clipe, puține, de liniște și de căldură, tusea care îi scutura de atâta amar de vreme trupul, îl uita, îl lăsa să-și trăiască în tihnă dorurile despre țara lui.

Padre Anselmo cunoștea bine suferințele românului și nu îndrăznea să-l tulbure. Aștepta în liniște până când acesta își termina visarea și deschidea ochii ușurel. Era, în acele clipe, pe fața tânărului Nicoale Bălcescu, căci despre el este vorba, o liniște și o mirare de parcă nu s-ar fi așteptat să se mai coboare din visurile lui nicicând. Părea că redescoperă cu ochii trupești, iarba, zidurile, azurul cerului, vântul călduț, toate câte alcătuiesc lumea aceasta.

Abia atunci Padre Anselmo pășea grăbit, muncindu-și burtica puțin cam mare și picioarele scurte către băncuța pe care stătea românul.

-Hi-hi-hi! râse părintele. Arătați foarte bine astăzi, mio figlio! Foarte bine! Nădăjduiesc că în curând vă veți fi însănătoșit cu totul!

– Mulțumesc, părinte! răspunse valahul molipsit și el de buna dispoziție a călugărului. Dumneata râzi mereu! Și eu sunt întotdeauna mohorât… De asta mi-e drag să vă văd! Mă simt ca un hoț! Aici vin pentru soare și pentru râsul dumitale. Iar eu ce aduc? Doar negură…

– Ehei, fiule, dacă nu am fi cu toții, pe rând, când lumină, când încruntare, nu am pricepe nici raiul, nici tărâmul plângerii. Așa se cade, să luăm lumină unul de la altul și să ne fim sprijin! Dacă ai ști câte am suferit şi cât am păcătuit în anii tinereții mele, poate te-ar prinde sila!

– Cum se poate una ca asta, părinte? se minună Nicolae. Sfinția Ta nu omori nici muștele, nici flori, nu culegi, de mila lor, să nu le omori!

– Nu ne este dat să vedem sufletul omului în întregimea sa dacă nu trăim lângă el ani lungi, în care să îl petrecem printre bune și printre rele. Cei pe care îi vedem pentru câteva clipe sau câteva zile sunt alți oameni, nu seamănă cu ce ne închipuim noi despre ei. De multe ori, în spatele unei fețe care îți zâmbește se ascunde un hain care și-a măsurat bine vorbele să te înșele sau să te piardă!

– Bine zici, părinte Anselmo! Dacă ai ști câte trădări am îndurat și câți străini, pe care nu-i văzusem niciodată și-au pus viața pentru mine…Cine să mai înțeleagă firea omenească?

– Doar Dumnezeu poate înțelege gândurile și firea prea schimbătoare a noastră, fiule! Eu mereu m-am întrebat ce stârnește în voi, în luptători, focul care face să vă bateți până la capăt, să muriți fără șovăire pentru țara voastră sau pentru mai știu eu ce idee.

– Părinte! se înăspri vocea lui Nicolae. Țara mea, ca și Dumnezeu, nu este o idee. Ea este și trebuie să fie până la sfârșitul veacurilor! Ce a stârnit focul meu, te întrebi? O să-ți povestesc în altă zi. Acum iarta-mă, trebuie să plec.

Padre Anselmo vru să mai zică ceva, dar se opri. Despre orice putea vorbi cu prietenul său din Valahia, numai despre țara lui nu. Nicolae își purta patria înfășurată în jurul sufletului și a trupului ca pe un giulgiu, ca pe o rană sângerândă. De ea trebuia să te apropii cu mare duioșie și grijă. Orice cuvânt nelalocul lui durea ca o împunsătură de suliță în coastă.

Îl dojenise pe român câteodată, pentru că nu se grijea bine de sănătatea lui, pentru că suduia pe austrieci și pe unguri, pe turci, că îi voia pieriți de pe fața pământului pe toți atunci când își pierdea cumpătul. Toate le primea Nicolae cu smerenie și se scutura repede de prăpăstiile spuse cu aceleași vorbe rușinate:

– Perdonami, Padre! Sono debole! Perdonami!

Dar despre Valahia lui nu știa să îndure nicio vorbă rea. Nici adevărată, nici închipuită. Când se mai supăra și pleca pe nepusă masă, călugărul îl lăsa în legea lui și îl aștepta cu același drag a doua zi dimineața.

Acum însă, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, se hotărî să meargă după el. Piciorușele lui scurte trudeau harnice, cam apăsate de restul rotunjor al trupului, spre hazul zurbagiilor care se găseau din belșug atunci ca și astăzi în veselul Palermo.

– Părinte! îi strigă unul care şedea tolănit sub un leandru frumos, rotat. Am auzit că la Roma se organizează întreceri între atleți, cică aleargă câte opt mile odată și cine iese primul câștigă mulțime de bănet, ba îi face și poză de i-o publică în gazete! Matale pentru asta te pregătești? Nu cred să fie vreunul mai iute pe la noi!

– Ha-ha, ce deștept mai ești, fiule! Să-ți dea Dumnezeu minte multă, multă că mare trebuință ai! răspunse Padre Anselmo iuțind și mai mult pasul.

Îl văzu în sfârșit pe Nicolae cam la o sută de pași în fața sa. Vru să îl strige, dar din pieptul obosit ieși doar un sunet ce semăna mai mult a orăcăit de broască decât a nume românesc. Ce era să facă? Se prinse cu mâna strâns de partea stângă a burdihanului, ca să îl mai lase durerea, și continuă să meargă cât putea de iute în urma valahului.

Asta e pedeapsa Lui Dumnezeu, gândi el, mă vede, de bună seamă, că strecor cozonac sub sutană și am chilia plină de portocale și aripioare de pui rumenite! Jur, Doamne, că nu mai înfulec! Jur, Doamne! Dar nu mă lăsa să mă prăpădesc de inimă, așa nădușit și gâfâind ca un purcel, colea în mijlocul străzii. Păcătoșii aștia care nu iau nimic în serios, vor râde de mine și parcă-i vezi că mă înmormântează în chiloți și maiou din cele albe cum vezi pe la întrecerile atleților, de va rade și San Pietro de mine pe lumea cealaltă! Iartă-mă, Doamne,că nu mai bag sub nas când nu am îngăduință de la părintele superior!

Dumnezeu ce era să facă? Îl ierta pe grăsun, că doar era om bun. Ba îi dădu și glasul înapoi. Așa că valahul auzi surprins în spatele lui : “Nicolo! Nicolo! Aspettami, figlio! Prego! Aspettami!”

Bălcescu se opri și așteptă ca părintele să ajungă lângă el. Apoi, continuă ca și cum conversația lor nu s-ar fi întrerupt deloc.

– Când eram prunc, a intrat pe ulița din Bălcești, din satul meu un om. Era fioros la înfățișare. Mare la stat, cu privire și fire împărătească. Purta sabie curbată și pistol la chimirul lui frumos. Ai noștri, la vederea lui, s-au tras repede pe după garduri și îl priveau pe ascuns. Se temeau de el. Nu știam cine este, dar de bună seamă era unul ce știa să poruncească și ieșise întreg din multe războaie. Sufletele celor trimiși în pământ de el parcă i se târau în urmă ca o negură străvezie. Era un balaur.

– Pfiu, urât om! Și tu nu ai fugit? întrebă nerăbdător Padre Anselmo?

– Noi eram prunci, ce știam noi. Ne era frică, dar ne-am luat după el ca după urs. Eram vreo trei-patru de pe uliță.

– Hi-hi, râse călugărul. Așa-s copiii peste tot. Năuci și veseli!

– Ursanul acela mare, îmbrăcat cu caftan roșu, de om avut, întoarse către noi o privire aspră de putea îndoi și fierul. Ochii îi erau negri și mustața stufoasă de bărbat în putere. M-a speriat puțin figura aceea ca tăiată în piatră. Și acum îi simt apăsarea. Apoi, descălecă, scotoci prin desaga lui și ne dete fiecăruia câte o bucată de plăcintă, din aceea aurită cu ou pe deasupra și sfințită cu o cruce de stafide.

– O plăcintă? Cu stafide zici? Cu ouşor? înghiți în sec pântecosul părinte.

– Pe mine mă mângâie pe cap, continuă Nicolae fără să ia seama la ispita călugărului, și îmi vorbi de parcă era învățător și părinte totdeodată. Vorbele lui erau ale unui om tare ca stânca, dar tremurul simțit în aer, în răgazul scurt dintre cuvinte arăta mare mâhnire.

– Să mă duci și pe mine odată în țara ta, Caro Nicollo! Așa faceți voi plăcintele? Le auriți cu ou? Dar lasă asta, zi-mi ce era cu omul acela așa de fioros.

– A stat cu noi două ceasuri încheiate. Ne-a povestit despre o rigă a dacilor munteni care a unit toate țările noastre în una și care era așa de puternic, încât, de frica lui, tremurau și sultanii în Stambul.

– Îl știu! Îl știu! se mândri cu veselie grăsunul. Este Il Principe Michelle, cel care la Dunăre ne-a scăpat pentru totdeauna de akingii! Urâtă pedeapsă pe capul nostru akingiii, Caro Nicollo! Ei au prădat și în Italia până să îi stârpiți voi! Numai pustiu lăsau în urma lor!

– Bravo, părinte! El este! Noi îi spunem Mihai Viteazul pentru curajul lui și pentru câte a știut să lase neamului românilor. Omul acela…

– Stai! Să vezi că mai știu despre voi! Și încă multe! În mănăstirea noastră învățăm vrând-nevrând istoria popoarelor! E ușor să învățăm povestea plină de înțelepciune despre viața națiilor! Voi l-ați avut și pe Mircea, regele ce l-a bătut pe Baiazid și pe Drăculea cel care a spăimântat pe cel mai mare sultan al turcilor, Mehmed Fatih.

– Și pe Ștefan cel Mare, părinte!

– Da, da! Magnificului Ștefan, Frații noștri venețieni i-au trimis ajutor în luptele lui cu păgânimea! Și l-ați mai avut pe Ioannes Corvinus. În fiecare zi la prânz clopotele noastre bat pentru a celebra victoria lui asupra sultanului ce cucerise Constantinopol.

Nicolae simți că rămâne fără aer. Încă nu știa ce să înțeleagă din spusele prietenului său.

– Domnia Ta, care îndrăgești atât neamul valahilor, ai pus să se bată clopotele la Mănăstirea ta, în amintirea marelui Iancu?

– Hi-hi-hi! Dar ce crezi? Că așa putere am eu, caro Nicollo? Nu, de sute de ani, la sfatul înțelept al părintelui de la Vatican, toată Europa catolică, de la Madrid la Buda şi Varşovia, bate, la miezul zilei clopotele în cinstea victoriei creștinilor conduși de Corvinus.

Nicolae își duse mâna la gură să nu țipe de bucurie. Oare era adevărat ce spunea călugărul? Europa încă își mai aducea aminte de Corvinus, valahul ce condusese regatul Ungariei? Oare câte mai știau apusenii despre noi și câte mai așteptau să fie descoperite prin marile biblioteci ale Italiei?

Îl pupă pe capul chel și lucitor și râse fericit.

– Mulțumesc, părinte! Din suflet îți mulțumesc! Am să duc vestea asta acasă, în Valahiile mele! Să se bucure și ai noștri și să mai prindă nădejde!

– Vezi că nu spun numai prostii, românule arțăgos? Se prefăcu supărat rotunjorul călugăr. Acum, spune-mi în continuare, ce a mai făcut fioroșenia aia de om.

– Ne-a spus povești frumoase tare și noi îl ascultam, pe jumătate furați de istoriile lui, pe jumătate trăgând cu ochiul la pistoalele și la sabia lui. Când a isprăvit de băsmit despre Voievodul ce ne unise pe toți valahii, s-a ridicat, ne-a mai mângâiat o dată pe cap și pentru prima oară în acea zi a râs.

– L-ai mai văzut de atunci?

– Niciodată. L-am întrebat dacă mai dă prin satul nostru, dacă ne va mai povesti și despre alți voievozi.

“De unde mă duc eu, măi cârlanilor, nu mai e cale de întoarcere!” mi-a răspuns cu voce limpede, de om care nu cunoaște frica “Destul am stat sub venetici și am muncit în sărăcie pentru ei! A venit vremea să fim vrednici de Mihai Vodă și de zestrea ce ne-a lăsat! Merg să adun oamenii, să îndreptăm tot ce a fost strâmb în rânduielile țării până acum! Eu am îmbrăcat cămașa albă a morții! Din lupta ce voi da, nu pot ieși viu. Dar țara va ieși cu folos! Voi să învățați carte, să spuneți mai departe povestea Viteazului și să spuneți povestea vremurilor ce se deschid acum!“

– Aprig om! Cine era? întrebă repezit părintele.

– Numele lui era Tudor din Vladimiri, căpitan de panduri. El a fost mintea și brațul cel tare al revoluției românești de la 1821. Mult folos ne-a adus nouă lupta dumnealui! Dumnezeu să-l țină în pace! Copil cu minte puțină, l-am întrebat:

– Și nu ți-e frică, nene Tudore, de moarte?

– Ba! Frică mi-e de viața în genunchi, de viața în care un puhav nevrednic ia mai bine de trei pătrimi din munca și agoniseala mea, mi-e frică de capetele românilor mei plecate în fața alaiului scârbos al boierului!

– Și chiar ai să mori?

– Da! zise el cu același glas apăsat de bărbat care are de înfăptuit lucrare de seamă.

Tăcu apoi câteva clipe bune. Își ridicase capul și căuta ceva cu privirea sus, peste umărul stâng, pe cer, cum văzusem eu odată că a făcut moș Dobre, în patul lui chiar înainte să-și dea duhul. Vedea în alte lumi sau în alte vremuri Domnul Tudor . Apoi, oftă și vorbele îi ieșiră fără vlagă:

– Și mama are să se stingă, sărmana în plâns, amărâtă, tot în dor de băiatul ei…

M-am uitat în sus, mirat de slăbiciunea din glasul războinicului acela pe care nu l-am uitat niciodată. Ochii lui de cremene mi-au frânt sufletul cu tristețea coborâtă deodată în ei! Din ei s-a scurs o lacrimă rece ca gheața care mi s-a prelins pe frunte. Adevăr îți spun, părinte, lacrima lui Tudor agheasmă era, nu plâns omenesc! Am simțit-o întocmai ca pe un botez de-al doilea, ca pe o pecete pusă pe fruntea mea de cel ce aducea din veac povestea neamului nostru și care, blând, îmi poruncea să o duc mai departe. Cum să mă las vreodată de așa slujbă sfântă, părinte? Cum?

Nicolae tăcu o vreme, respirând adânc în pieptul său betegit amintirea aerului de acasă, apoi continuă:

Știi ce am găsit, Padre, tot iscodind prin hrisoavele cele îngălbenite de vreme? Că tare mulți voievozi și viteji de-ai noștri au mers cu inima mândră și împăcată de s-au luptat ei singuri, în fața oștirilor, așa cum se mai obișnuia în acele vremuri. Se zice că însusi regele Burebista s-a izbit cu barbarul Kritasiros, mai apoi Drăculea, spaima lui Mahomed, a dat buzna fără alt suflet creștin lângă el, peste tabăra turcească. La fel au făcut și Buzescu, sfetnicul lui Mihai Vodă și chiar Vodă Viteazul s-a repezeit în văjmașii țării de mai multe ori, la Călugăreni, La Șelimbăr și la Giurgiu.

– Aprig neam! șopti cu nod în gât Padre Anselmo. Văd nebunia asta frumoasă și în ochii tăi, Nicollo! Să fii mândru de seminția și de străbunii tăi! Cu toții vă apereciem curajul nebunesc și blândețea voastră la timp de pace! Dacă ați fi avut și răgaz să construiți și să vă școliți tinerii, ați fi fost unul dintre neamurile de frunte ale Europei! Dar feciorii și nepoții voștri se sting în lupte, nu umblă pe la universități!

– O să treacă și vremea asta, prea-bunule Anselmo! O să facem noi să treacă și să vină vremuri bune pentru Țară! La noi pe unde te duc pașii, prin satele cele mai depărtate din munte, găsești la răscruci merindare.

– Ce mai e și asta, fiule? Nu am auzit…

– Merindar, părinte, este o troiță meșterită din lemn care, în inima Crucii, are o cutie unde oamenii satului lasă câte ceva de mancare pentru drumeții care or fi să treacă pe acolo. Unii poate sunt nevoiași și nu au parale să cumpere, alții poate se rușinează să ceară. Așa că în numele lui Iisus și al blândeții bătrânilor noștri duși de pe astă lume, lângă orice sat, ai să găsești câte o pâine, caș din cel mai bun, poame și cate o ulcica de vin.

– Duios popor, fiule! Mare păcat că apusenii nu vă cunosc decât prin faptele voastre fioroase de arme! Mare păcat!

•

Cei doi se lăsară furați de poveștile valahului și nu băgară de seamă când întunericul cuprinse strada pe care locuia Nicolae. Mai făcură câțiva pași împreună și, pentru a zecea oară se întoarseră la poarta casei românului.

– Poftește, părinte, hai să cinezi cu mine! îl invită blajin tânărul român.

– Ar fi trebuit să fiu de mult înapoi la mănăstire, Caro Nicollo! Dar fie! Astăzi socot că mă va ierta Părintele Superior pentru așa mare întârziere!

– Am să vă gătesc eu ceva ce mănâncă oamenii acasă, în Valahia.

– Davvero? Și cam ce o să gătești, tinere domn? Cam ce? După cum știi, eu nu prea am voie să mă îndestulez, doar sunt călugăr! se fandosi Padre Anselmo.

– Părinte, zâmbi Nicolae! Între ceilalți călugări ești cunoscut că înfuleci pe ascuns cât trei. Nu te mai feri, nu te judecă nimeni și nu ăsta e păcatul omului!

– Vai, Dumnezeule mare! Dar cum poți spune așa ceva? se prefăcu indignat Anselmo.

– Bre! râse de-a-binelea românul, sutana dumitale are mereu un iz ușor de pește fript. De ce crezi că se țin pisicii după tine oriunde ai merge?
Părintele vru să mai spună ceva, să se prefacă și mai ofensat, dar își dădu seama că nu are rost!

– Auzi? Ia mai bine zi-mi ce o să gătești astăzi că îmi plouă în gură continuu după ce mi-ai povestit de bucatele voastre muntenești!

– Ai să vezi și sigur o să-ți placă! Iar dacă primești canon greu de pedeapsă, jumăte îl fac eu! se amuză Nicolae.

– Bine, fiule! Și după aia mâncăm iar! râse și pofticiosul călugăr.

•

Următoarele două ceasuri se scurseră în mirosuri fermecate de jumări și mămăliga, de brânză și ceapă spartă cu pumnul, toate învelite în catifeaua unui vin de Cotnari abia desfăcut din sticla în care fusese prizonier mai bine de zece ani.

La finalul celor două ceasuri de sfântă încântare, părintele se lăsă ostenit pe spate, se bătu cu mâinile pe burdihan și spuse, redevenid serios:

– Am cercetat mult istoria voastră și mereu m-am minunat. Străbunii voștri, daci, când fulgera sau ploua fără măsură, apucau arcurile și trăgeau în sus după zei, să le bage mințile-n cap! Niciun alt popor nu s-a mai gândit ca voi să se ia la harță cu zeii.

– Am să te fac profesor de istorie, părinte, să ne întoarcem acasă și să cutreieri Dacia cu mine, să amintim oamenilor de strămoșii lor!

– Vin, fiule! De ce să nu vin? Apoi împăraţii romanii au avut și ei o idee anapoda. Să cucerească…toată lumea! Da, da, toată! După cum vezi, nici ei nu erau chiar zdraveni la cap. Și din popoarele astea două, care s-au războit cu zeii și cu lumea întreagă v-ați născut voi, valahii. Cine să vă înțeleagă și cine să vă învingă? Încă nu mi-am lămurit, caro Nicollo, dacă voi vă bateți dintr-o credință desăvârșită în Dumnezeu și în dreptatea voastră sau dintr-un orgoliu nemăsurat. Sau, poate, din amândouă!

– Nu ai priceput, părinte, nici Domnia Ta, nici alții. Nu ați priceput lacrimile lui Tudor și nici mânia sfântă a marelui Ștefan. Noi din milă ne batem! De mila pruncilor și a femeilor noastre chinuiți și luați în robie de fiecare neam care a avut poftă să treacă peste pământurile noastre! Cum să răbdăm?

– Bine faceți! Sunteți niște apucați, dar bine și frumos ai spus, furia voastră e sfântă ca a Lui Iisus în Templu! Și il Principe Michelle, și Drăculea și Ștefan al Moldovei au făcut la fel. De multe ori ei au fost singurii care nu s-au spăimântat la marea putere a turcului. Când noi toți, cei din Apusul bătrânului contient tremuram și încercam să-l îmbunăm pe Sultan, Drăculea al vostru a zis “Nu! Peste mine și peste țara mea nu se poate trece!” A zis mai întâi cu inima, de furie și de nebunia pe care o moșteniți de la daci și de la romani! Apoi, găsindu-se lipit cu spatele de munții voștri și cu toată hoarda păgânilor în față, a fost silit să născocească planuri de război geniale. Altfel ar fi pierit numele valahilor. Asta v-a ascuțit pe voi! Pericolul adevărat de a fi șterși de pe fața pământului cu toții. Popoarele de pe aici nu au trăit cu spaima asta. Pentru noi înfrângerile nu au însemnat niciodată dispariția!

– Ferice de voi! Corăbiile voastre străbat oceanele lumii să descopere pământuri şi bogăţii noi, iar neamul meu se bate cu turcul ca acum trei sute de ani! Proastă rânduială! oftă cu amărăciune Nicolae.

– Da, îmi place să merg în port să vad plecarea marinarilor şi să-mi imaginez câte aventuri vor avea de înfruntat! Frumos trebuie să mai fie să vezi lumea!

– De urgia atâtor războaie ai mei au stat pe loc. Dar se vor deştepta curând! Am bătut în lung și-n lat cărările Daciei mele, am încercat să fac pace între Crăișorul Iancu, fratele care a dus pe umerii lui revoluția pentru trezirea neamului românesc din Transilvania și capii revoluției ungurești.

Nu poți dumneata să-ți închipui cât a răbdat Iancu și cum s-a rupt inima în el când s-a vazut trădat și de unguri, și de împărat, și de toți! A mers din sat în sat și a învățat oamenii că doar în brațele noastre stă puterea, că doar noi ne putem apăra drepturile și ființa neamului. Ceilalți ne socoteau animale! Auzi, națiune tolerată! Adică un fel de animale! La noi acasă! Nu vor uita românii niciodată lupta lui Iancu. Românii noștri din Transilvania îl numesc Crăișor, adică împărat! Și ce frumos alintă ei vorba asta! Să-i asculți cum colindă în preajma Nașterii Mântuitorului, cu câtă duioșie cântă oamenii aceia aspri la înfățișare despre Sân` Ion și cum îl închipuie ei a fi Nănașul lui Dumnezeu și despre… Lasă-mă să-ți cânt, părinte!

Anselmo nu mai răspunse. Își ridică privirea înlăcrimată către valah și tăcu. Dorul lui Nicollo se revărsa deja în afară, în vorbe plămădite departe, acasă prin munții și satele Daciei.

Prin fereastra deschisă, cântecul lui Nicolae românul începu a bate din fereastră în fereastră, aducând în căldura acelei nopți italiene fiori de gheață și deznădejde, iz de “Măruț mărgăritar” și de “Lerui Ler”.

Fără să știe de ce, mamele își traseră pruncii mai aproape și îi sărutară pe căpușor, bucuroase ca îi au lângă ei.

– Cine cântă așa frumos și trist, Fabrizio? întrebă pe soțul ei vecina din casa de peste drum.

– Valahul nostru, Enrica. Aud că a călătorit iarași luni de zile până în țara lui să o mai vadă o dată. Dar nu i-au dat voie să debarce la Dunăre.

– Of, bietul om! De dor o să se stingă. Așa nu cântă decât oamenii care nu mai pot duce suferința. Dumnezeu să-i ajute pe el și pe neamul lui de care ne tot povestește!

•

Nu peste multă vreme, inima frântă a lui Nicolae înceta să mai bată, acolo în frumosul și îndepărtatul Palermo. Țara pentru care îndurase ani de temniță, țara în care se străduise să lumineze oamenii de sus și pe cei de jos, era condusă iarăși de haini care se temeau de harul său.

Se stinse printre străini, dar pe drumul său de pe urmă fu petrecut de mulțime de oameni care aflară despre lupta lui pentru libertatea și unirea valahilor din cele trei bucăți de regat dacic.

Iar dacă astăzi mergeți în acel oraș care i-a fost gazdă în ultimii ani ai vieții, opriți-vă o clipă și așezați o floare la statuia ridicată cu evlavie de către italieni celui care a fost Nicolae Bălcescu.